Povestiri In Tren

Pentru ca ne place sa scriem!

strigătul neauzit al lui Munch …

on September 16, 2012

www.agonia.ro

de leonard Ancuta

de parcă nu mai am mult de trăit cu toate că abia am ajuns la partea de sus a primilor 40. rădăcini aeriene, păr pe piept, barbă, unghii crescute în căutarea ta, mă hrănesc. în jurul ochilor moartea începe să-mi înnegrească pielea. o secetă peste față și-o seceră prin gene, cît să văd că nu mai durează mult omul a cărui umbră sunt. se înmulțesc liniile din palmă. se adîncesc tot mai mult, curînd vor fi doar una. mă consumă de parcă visele din fiecare joint se strîng într-unul, se încarnează în trup de femeie frumoasă ce rulează-n liniște urmele pașilor mei într-un covor imens. cînd va veni timpul îl va arde. trăiesc tot mai puțin în fiecare

zi.

ceva neclar, un blanc de memorie, o moarte temporară crește, crește și-mi rămîne din ce în ce mai puțin. nu mai adun trecutul cu viitorul, nu-mi pasă de rezultat. vreau să înmulţesc nopţile, le-aş vrea pe toate într-una şi aia să fie a noastră. să fie întuneric atît de mult şi de dens, cînd aprinzi becul să-i vezi numai filamentul arzînd. să ştiu précis că exact aşa se văd vertebrele mele cînd mă vrei. şi cerul se crapă amenințător, cînd mă vrei. vezi cum se desface carnea şi te primește într-însa, cum izbucnesc labiile în formă de sîmbure de nucă. e atîta desfătare, pieptul izbește ca un vapor iar sînii tremură ca focile legănate de banchiză. lumea e un dozator imens de placere, ştii asta. învelită în ţipăt, dintr-o dată atît de iubită. se face atîta liniște cînd scoți moartea din femeie c-un singur bănuț c-o singură față.

în liniştea asta îmi place să-mi lipesc femei de trup. să mi le închipui notele unui cîntec. să văd lumea îngrijorată de gravitatea lui. ele să simtă sub pîntece furnici, nasicorni și fluturi tatuați pe spate. îmi place să adaug sîngele lor în sîngele meu, ochii lor în ochii mei, tatuajele fluturilor în punctul din care încep să mor. nimic nu e mai dureros

decît așteptarea. zile în șir ca o păpușă aruncată m-am holbat la un manechin îmbrăcat într-o rochie f scumpă, în vitrina unui magazin din centru. iar după ce am plătit nu i-am zîmbit vînzătoarei, să economisesc pentru tine. mă enervau și poliția și șmenarii care se învîrteau fluierînd și mă priveau cu neîncredere cum ieșeam cu pachetul din magazin iar alarmele nu țipau. inima-mi zbiera de fericire,

din urletul asta speram să avem toată viața. suntem însă atît de săraci încît nu mai avem ce să ne spunem. dar nu e prea tîrziu să ne băgăm în pat unul lîngă altul să împărțim căldura aceea, mocnind împreună, topind timpul pe-o felie arsă. de lume mai nepăsători decît focul care arde fără milă, fără să se întrebe ce arde: casă, cărţi, rochii sau trupuri.

încă avem urletul, încă n-auzim. încă e linişte în noi, o vedem cum se ridică mai sus decît cerul. şi cerul mai adînc decît marea. apasă-mi pieptul cu sînii pînă aerul din plămîni ne poartă-ntr-un nou anotimp. ca odată prin noiembrie cînd a luat foc o sondă și-a ars multe săptămîni și lumea era uimită. pe dealuri pomii înfloriseră a doua oară.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: