Povestiri In Tren

Pentru ca ne place sa scriem!

Când pământul ştie că s-a întors viaţa…

on October 8, 2012

de

http://www.agonia.ro

Vântul începuse să bată de seară. Câteva frunze se rostogoleau prin aer, în mişcări capricioase. Venea şi ploaia. Sub fereastră o pungă foşnea, lipită de zid şi ciugulită înainte de ciocurile a doi porumbei. Punga a trecut apoi deasupra blocului şi a înfăşurat un vrăbioi zgribulit, iar pasărea s-a zbătut, dezorientată, până a sfâşiat punga. Boris era rece şi foarte serios, casa şi lumea-ntreagă era la fel. Aştepta să se oprească vântul, să poată ieşi afară. Mişcările corpului, când spasmodice, când anemice, îi coborau bătăile inimii în golul stomacului. Însă liniştea care începuse să vină de peste zi devenise o ameninţare, chiar dacă, până la acel moment, îndurase calmul nimicitor al zilelelor din urmă. Da, a îndurat totul ca şi când vocea lui Alice ar fi fost urechea lui, şi urechea lui ar fi fost boala ei. Vocea ei, în interiorul plămânilor lui, încă mai încetinea glasul celorlalţi.

Dar ce îşi amintea el cel mai bine era felul în care florile se deschideau, în sfârşitul lor, pe pieptul ei închis. Şi-a imaginat că numai atunci când viermii vor mişuna prin florile de pe piept, pământul va şti că acolo s-a întors viaţa.
Patul şi-a adormit propria moarte, şi-a zis Boris, patul pe care am zăcut în ultimele mele zile încă mai opreşte în loc vieţile altora, şi-ar fi spus Alice. În prima săptămână din iulie, la intrarea blocului, l-a privit drept în ochi şi a scuipat o flegmă, aproape neagră, cu nepăsarea unui osândit la moarte. Era, de fapt, moartea dinaintea morţii, ruptura de viaţă dinaintea rupturii de el, verdictul din care trebuia să înţeleagă că lumea ei s-a desprins odată cu acea flegmă, numai că Boris nu a vrut să vadă nimic din ce ea îi arăta, nu voia, poate, să cadă pradă gândului care avea, până la urmă, să-i nimicească şi celelalte gânduri. Dar a ştiut că, dacă soarele ar fi fost mai apropiat de pământ, mai mare şi mai arzător, viaţa ei ar fi sfârâit exact în locul unde şi-a scuipat-o, acolo unde, mai apoi, câteva furnici aveau să se strângă. Ar fi trebuit sa le strivească micile corpuri.

Trecuseră două luni de la moartea ei: vântul tot mai bătea de seară, iar cerul părea că-şi aşteaptă noaptea de fiecare dată, dezastrul de sub ochii lui, căci lumina palidă ce-i cădea peste faţă mai putea suporta şi a doua distrugere. Aproape în fiecare seară, timp de două luni, Boris s-a aşezat pe scaunul de lângă fereastră, în larma înfundată a copiilor din parc— se uita minute în şir la fata grasă, care se învârtea pe role, la bătrânele vitalizate cu tutun şi la cei câţiva câini ce nu mai aveau nimic canin în ei; el nu mai avea nimic din viaţă. Şi trebuia să o caute, fie şi în cuvinte, fie şi-n lumina din zi: ştia că viaţa nu mai e, doar vocea ei din interiorul plămânilor.

Aici s-a păstrat viaţa, uite-o, îndesată şi mototolită în câteva cuvinte, vocea ei buimacă care trăieşte în a lui, răguşeala şi fricile unui copil. A înţeles, din acel moment, că o voce trebuie auzită, pentru că tocmai asta o face voce.

Ce putea auzi de dincolo de pereţi era furtuna, războiul pământului, jumătate real, jumătate al lui. Numai dacă aerul l-ar fi convins să lase ceva înăuntru, poate că geamul ar fi deschis o respiraţie caldă, alta decât a lui Boris, norii rătăcitori s-ar fi mutat şi ar fi lăsat în urma lor un cer, care ar fi început să semene cu un cer, şi nu cu un mormânt. Cu o zi înainte, a fost tot furtună, şi cerul nu a mai fost cer o zi întreagă. Dar furtuna s-a oprit cam spre seară, iar el a plecat în parc, să alerge în jurul lacului, aşa cum făcea mai bine de două săptămâni. În parc ar fi trebuit să fie copii, şi nu câini, oameni, şi nu bănci. Alerga ca şi cum venea o a doua furtună, iar el trebuia să-şi ducă la bun sfârşit tot ce-şi pusese în gând. Atunci şi-a dat seama că plămânii lui sunt, de fapt, plămânii unui animal, iar muzica din căşti nu era decât mintea, ce cauta tihnă, în afară de propria corvoadă. Cea de-a doua furtună a venit, mereu vine o doua furtună, de acea dată, s-a lăsat peste pâmânt odată cu noaptea.

De dimineaţă, și-a amintit că doar trei zile, chiar câteva ore pe zi, soarele stătea prins între munţi, în tot acest timp, făcându-i să simtă căldura unui animal sălbatic şi frumos, ce îngheţa lentila aparatului de fotografiat— i-a spus asta lui Alice, ea i-a zâmbit, de fapt, a vrut să-i vadă zâmbetul, când, pentru un moment, o pasăre a plutit în derivă şi s-a lăsat deasupra lor. Sau poate au ţinut ochii închişi şi punctul dragostei a coborât până la maximum, a trepidat puţin, într-un circuit fantomatic de lumini şi s-a rupt de capul întors hăt departe. S-au ţinut laolaltă, în afara uşilor, s-au mişcat ca şi cum erau în interiorul unui telescop, prin care au trecut altădată şi iarna, şi toamna. Ploaia nu a întârziat nici atunci să-şi agite picăturile, pe când cerul s-a grăbit să iasă la echinocţiu, până la marginea toamnei, mai curând chiar decât ar fi sperat, pentru că în acea seară, lumea şi-a trecut calea. Şi-abia când au ajuns acasă, luna şi-a fixat lumina-n fereastră, şi-a pus obsesia să strălucească ca pe un chip reflectat în lama cuţitului. Vântul bătea de seară, şi a tot bătut de atunci. Numai că vântul nu-i amintise nicidecum de acele zile, ci mai mult de căldura care lipsea. Căldura lipseşte cel mai mult spre dimineaţă, spunea el odată, dar atunci lipsea viaţa care ar fi locuit căldura. Lipsea totul. Dimineaţa îşi trecuse şi ea vremea, era noiembrie şi frig.
O pasăre zgribulită putea fi văzută undeva sus. Sub ghearele ei, electricitatea se-ntindea-n fire, transmitea domenii importante de informaţii, în freamăte bizare, aparatelor. Tot de acolo, a venit şi o lumină ce a stăruit puţin deasupra ferestrelor, a coborât, a urcat şi-apoi, a izbucnit printre draperii, într-un transport puternic de expresii şi umbre. Era vremea când copacii se îngropau în propriile rădăcini.

*

Nodurile buruienilor dădeau târcoale gardului― cât timp Boris a stat întins, a ştiut, cea mai mică umbră din curte avea să-i urmeze mâna cu fidelitate, să treacă prin fiorul vântului, până la prora casei, de acolo de unde-l privea odată mama lui, de la ferestrele îngropate în stejar, şi până unde soarele, în plină vară, îşi salva lumina la asfinţit. A ştiut, dacă nu vedea un sfârşit pe cer, tot venea o noapte ce-l ţinea treaz, numai pentru răcoarea de peste zi, căci întunericul purta teroarea, se putea citi pe faţa lui, a ştiut. Şi acelaşi vânt ce bătea de seară a trecut prin copaci şi păsări au zburat, urmându-i, aproape în duşmănie, umbra corpului. O voce frumoasă l-ar fi putut urî atunci cel mai mult, i s-ar fi urcat la cap şi ar fi rămas acolo, precum o boală. Vocea lui Alice.
Zidurile ridicau alte ziduri, ochiul lor bătea-n geam. Cele vii, mişcătoarele, peste care lumina îşi făcea jocul —ea, iedera, săltăreaţa, camuflată în umbre, şi-a reluat activităţile pe chipul femeii care trecuse brusc prin faţa casei şi care îşi lăsase în urmă câinuţul. Uite-l cum stă nemişcat, mai să imite un câine adevărat, a spus Boris. Reţeaua, inteligentă şi autodidactă, se-ntindea şi la vecini, îşi urma drumul, până la cele mai mici ascunzători. Pământul le hrănea structura comunistă, când libertatea se dădea pe monopolul clădirilor. Alice a spus că reţeaua fură din siguranţa pământului, centrul fiind undeva, jos. „Iată-l”— a băgat mâna şi a smuls ce a apucat, după care a pus rădăcinile mai tinere la uscat. Alice ura, de fapt, orice plantă care, prin natura ei, punea stăpânire pe ziduri şi, în general, cam pe toate construcţiile din drumul ei. Iedera era mama-regină, trufaşa plantelor căţărătoare, de care nu puteau scăpa uşor, o plantă comunistă.
Boris i-a atins umărul lui Alice. Nu s-a mişcat, ci doar a clipit, obrazul i s-a ascuns in lumina puternică. Gâtul i s-a alungit, vine cineva, a spus ea. Nu avea cine să vină, şi chiar, cine să vină, a spus el. Avea cine, s-a gândit mai apoi. Era tatăl ei, a cărui maşină i-au auzit-o de cum a intrat pe drumul îngust, ce se înălţa spre curtea unde stăteau de câteva zile. Nu a fost vina mea, ştii, nu a fost vina mea, altfel nici nu mai veneai, dacă nu-i dădeam adresa, ştii, a spus Boris. Şi nici nu a intrat bine pe poartă, că i-a şi spus lui Alice:
— Arată-mi mâinile, hai!
— Iarăşi? a întrebat Alice, rotindu-şi uşor corpul.
— Hai, arată-mi mâinile!

Mâinile îi aratau totul, nopţile nedormite, emoţiile şi, bineînţeles, dacă minţea. Tatăl lui Alice voia să ştie tot. Mâinile tale îmi spun ceva, dar vocea ta îmi spune cu totul altceva, a spus tatăl ei. Dar el nu înţelegea nimic niciodată. Şi asta spuneau mâinile lui. Poţi pleca, şi-aşa nu ai rămas nicicând mai mult de câteva minute, a spus Alice, cu privirea ţintită spre vârfurile copacilor de peste drum. Dar nu pleca, nu obişnuia să plece, de fiecare dată îi cerea lui Alice să poarte o discuţie, după care se întorceau doar să-l anunţe pe Boris că pleacă. Poate îi reamintea cum a crescut-o, de unul singur, fără o femeie prin preajmă. Şi da, mâinile lui spuneau mult mai multe ca o voce. Trebuia doar să i le prindă sub lumina puternică a soarelui, şi cu cat erau mai adânci cutele din palmă, cu atat mai ostile îi erau gândurile ce nu-i dădeau pace. Dacă palmele îi erau, în schimb, transpirate, emoţiile îi puseseră stăpânire pe tot corpul.

*

Un peisaj întunecat, încremenit în gura cartierului, îmi aduce liniştea, a spus Alice. Şi doar micile spaime au mai foit în creier, în timp ce un frig cumplit aştepta să le umple oasele. O muşcată aburea geamul unui balcon. Ferestrele blocurilor erau precum lentilele ochelarilor. Ochii de după draperii voiau să vadă totul, mâna scoasă pe fereastra hrănea un câine la aceeaşi oră, în fiecare zi, lătratul îi tăia vocea celui care azvârlea mâncarea. Ochii lui erau în altă parte, dar câinele mânca şi-apoi lătra pentru mai mult. Acelaşi vânt, care-şi făcea veacul din zi până-n noapte prin cartier, mişca un fular pus la uscat, iar mâna tot arunca mâncare. Numai că şi vântul zornăia prin fierul balconului pentru mai mult, fularul poate sufoca, a spus Boris. Când nu mai ai aer, dai fularul jos şi dacă-l pui la ureche, încă mai poţi auzi bătăile inimii, a spus Alice, ca şi cum materialul ar fura viaţa. Fularul se umfla din cauza aerului, rămânea spânzurat pentru câteva clipe şi-apoi se înfăşura pe frânghia de rufe. Mâna, care arunca mâncare câinelui, îl rearanja, iar în fular era decembrie.

Spânzuratul este omul care are un fular. Andrei a avut un fular. Şi-a îndepărtat puţin picioarele, nu s-a zbătut prea tare să-i cadă scaunul de plastic, doar şi le-a lăsat uşor pe lângă, spunea mama lui printre hohote de plâns. Scaunul mic a fost spânzuratul. Subsolul a fost spânzuratul. Andrei a luat locul fularului şi fularul, la rândul lui, a luat locul respiraţiei, iar viaţa i s-a descărcat ca un blitz, răspândind lumină primprejur. Dragostea lui Andrei a fost Alice şi blitzul a rămas să locuiască viaţa ei. Boris a ştiut că acel câine din faţa blocului îi va rămâne fidel lui Andrei, nu va pleca niciodată de-acolo, căci, de obicei, un câine nu păzeşte viaţa, ci ceea ce rămâne din ea. De fiecare dată când Alice trecea prin faţa blocului, câinele îşi ridica ochii şi-şi lăsa capul peste labe. Prin faţa blocului trecea viaţa, şi câinele simţea, o adulmeca precum o halcă sângerândă de carne. Câinele ştia că s-a întors viaţa.
În jurul blocului erau câţiva plopi. În faţa blocului era staţia de autobuz, iar viaţa mişuna acolo precum furnicile. Micile trupuri trebuie strivite la timpul potrivit, a spus Boris, înainte ca ele să devoreze şi ultima firimitură care încă mai zace pe pământ.
Şi ce ar fi spus mâinile lui, cine le-a ascultat, care dintre cei care l-au coborât i-a deschis strânsoarea pumnului, a întrebat Alice, cât de adânci au fost cutele din palmă. Cine n-a ştiut ce-i frica, ce-i transpiraţia rece, a continuat ea, cine n-a ştiut de ce atârnă moartea, ca un păianjen, şi de ce a acoperit cercul imperfect al gurii, închizându-l. Sau poate că a fost într-atât de aproape, încât nimănui nu i-a mai fost frică. Apropierea este şi ea o frică, dar una care dispare treptat. Apropie-te de o apă, încearcă să te uiţi înainte, nu coborî în niciun chip privirea. Uite-o, e atât de mare, dar ţi-e frică— intră-n apă, pentru că, să nu-ţi mai fie teamă, trebuie să devii o apă. Dar să nu-ţi mai fie frică de moarte, ar fi întrebat Alice, poţi face la fel.

Puţinele frunze ale plopilor erau galbene ca ochii unui animal. Îşi făceau loc peste tot, în somnul adânc al acoperişurilor, printre zidurile de beton, chiar şi-n cele mai întunecate şi ascunse cotloane, frunzele străluceau ca ochii unui animal de pradă. Lumina lunii le aprindea, foşnetul lor îşi cunoaştea paşii, aşa cum pământul îşi cunoaşte viaţa; discul alb, ce părea că se lasă în jos pe crengile goale ale copacilor, aprindea întreaga lume, îi dădea lumină când întunericul îşi înghiţea propria tăcere. Şi tăcerea venea de la câinele ce păzea ceva, ca după, să încleşteze o gură.
Alice a vrut să plece, dar Boris a ţinut-o de mână. Bătăile inimii ei s-au mutat la el în palmă, iar apoi, i-au umplut stomacul. Ea ar fi vrut, de fapt, să se întoarcă la spital, de unde venise, doar că îi era teamă că o s-o adoarmă din nou. Medicii au obiceiul ăsta, a spus ea, poate în semn de bunătate faţă de omul care a devenit un animal bolnav. O încătuşau într-un somn fără vise, searbăd. Oricum, somnul nu are niciun Dumnezeu, şi dacă ar avea, ar fi unul răzvrătit şi orb: ar vedea şi nu ar vedea. Alice nu avea somn, singura ei stare venea odată cu drogul, ce îi înmuia până şi cel mai puternic muşchi din corp. Să vină aici, să încerce să mă adoarmă, dar nu înainte de a mă urca pe cel mai înalt bloc din apropiere, ar fi spus Alice. Apoi, să mă lase singură în somnul meu fără vise, pentru atunci cand are să mă ajungă din urmă. De-acolo, doar starea de dinaintea morţii m-ar mai avea în grijă, iar Dumnezeul meu s-ar dezice pentru totdeauna de mine. La un moment dat, mâna lui Boris a ţâşnit din strânsoarea pe care chiar el o făcuse. Sute de scame au plutit preţ de câteva minute, iar de la distanţă părea ca şi când, în acelaşi timp cu mişcarea bruscă a lui, mâna i s-ar fi dezintegrat în milioane de particule.

Pe chipul gol al lui Alice, Boris căuta un chip adevărat, o tresărire, oricât de mică ar fi fost, ceva care să-i arate că lângă el, pe banca din faţa blocului, stătea un om viu si frumos, dar pe faţa ei se citea doar întunericul de peste zi, viaţa de peste noapte. Nu împlinisem încă şapte ani şi tata chema vecinele să-mi facă baie, a spus dintr-odată Alice, iar acum, se oferă să mă spele pe cap. Mama are părul lung în fotografii, a continuat ea, eu nu mai am decât un cap. Apoi, s-a aplecat, sprijinindu-şi o mână de genunchiul lui Boris şi cealaltă de marginea băncii, şi a început să vomite. S-a şters la gură cu batista şi chipul i s-a ascuns definitiv în întuneric. Boris nu s-a mişcat în acele secunde, a rămas neclintit, căci înaintea oricărei voci stătea un glas ce semăna cu un scheunat, un ţipăt de disperare şi nimeni nu voia să-şi arate suferinţa. Nimeni nu voia să arate că există, la fel ca la animale, o gură care sărută rănile, un obraz ce nu se ascunde nicicând în întuneric ori o mână ce alină durerile. Doar frigul ar fi putut să aducă noaptea în oraşul ăsta, i-a spus Boris, şi o facă să stea aici la nesfârşit, până când cineva va cădea în umbra ei. O voce de femeie cobora pe lângă un mort, iar mortul se ținea după voce. Moartea avea trupul acoperit cu un cearșaf, nimic nu era pătat, nimic nu era la locul lui, doar vocea femeii era murdară, însă nici ea nu era la locul ei. Umbra nopții este somnul și va rămâne pentru mult timp așa, pentru că unde întunericul vine, ochii se închid, a gândit Alice. Vocea care urma mortul nu se mai rotea în gâtul mamei lui Andrei, ci la geamurile oamenilor, care ieșiseră să se uite cine este spânzuratul.
Cât se-ntindea pământul văzut, luminile erau nevăzute— după ce pleiada de oameni și-a primit somnul, s-a așternut și mai mult întunericul. A venit și tihna, iar cerul s-a îngustat, căci copacii și-au aplecat coroanele, blocurile au dispărut, orice sunet era mai puternic, iar dacă cineva l-ar fi țipat ca și când ar fi fost ultimul, jumătate din luminile moarte ar fi reapărut, s-ar fi trezit la viață. Când zorii zilei tocmai începuseră să pândească noaptea, Alice și Boris s-au dus spre casă.

*

Un autobuz se îndrepta spre centrul oraşului. Alice a încercat să şi-l imagineze clătinându-se într-atât de tare, încât să se răstoarne. Toate geamurile aveau ochii ei, doar aşa, privirea i-ar fi putut rămâne aţintită spre soare. Autobuzul s-a oprit la semafor şi geamurile au început să se uite după oameni, în îngrămădeala ce se numea viaţă. Alice a urmărit mersul unui copil ce ducea un ghiozdan, ca şi cum, acolo-n spate, şi-ar fi păstrat plămânii şi inima. Paşii greoi ai copilului erau cei care suportau greutatea. Lumina slabă a soarelui îi lărgea ghiozdanul, îi încălzea plămânii, până când inima a început să se sufoce. Din spatele autobuzului, se vedea un cortegiu funerar, cu o îngrămădeala ce se numea tot viaţă. Mâna stângă a copilului a căutat un buzunar, i-a deschis fermoarul şi a scos un telefon, după care, şi-a pipăit fruntea. Paşii greoi îi însoţeau temerile, pe când mişcările din ce în ce mai repezi tăiau lumina strânsă primprejur. Alice nu s-a mai mişcat, buzele i se lipiseră precum carnea fragedă a unei scoici, corpul îi era mai greu ca pământul. Autobuzul a plecat din loc, iar cortegiul funerar s-a apropiat şi mai mult de Alice. În spatele morţii s-a strâns viaţa, a gândit Alice. Dacă s-ar fi strecurat şi ea printre toţi acei oameni, ceea ce rămăsese din viaţă ar fi batjocorit moartea de sub capacul coşciugului. Dar ea avea doar o hârtie pe care scria: leucemie. A strâns hârtia la piept, în speranţa că o să-i iasă răsuflarea, şi a plecat. În spatele ei, era murmurul vieţii ce urma mortul cu capacul pus. Din buzunarul copilului a tâşnit o pungă, ce s-a lăsat ridicată de vânt, până nu a mai putut fi văzută de nimeni.

Al doilea autobuz s-a oprit la semafor. Gardul din fier, scund dar ascuţit, ce împrejmuia fabrica de vopsea, s-a oprit în geamuri, imaginea lui s-a scuturat puţin peste feţele oamenilor, după care s-a oprit, ca şi cum, tot timpul, gardul ar fi urmat autobuzul. Pe geamurile celeilalte părţi nu se reflecta nimic, de-acolo, se putea vedea faţa nemişcată a lui Boris, ochii pironiţi asupra trotuarului. La a doua staţie avea să coboare Boris, imaginea corpului său, aproape răsturnată, a fost purtată, pentru câteva clipe, de geamurile autobuzului, acestea furând apoi şi imaginile celor care mergeau pe trotuar, rând pe rând. Viaţa fiecăruia se vedea reflectată, iar spre prânz începea să clocotească. În fiecare oglindă locuieşte o imagine, şi-a spus Boris. Oglinzile poartă doar lumina, nu pot purta întunericul, oglinzile duc negrul ochilor până-n moalele capului, îngustează sau lărgesc umerii, oglinzile distorsionează forma şi-aşa distorsionată a gâtului.
În reflexia lui Alice era un chip palid, cu buze subţiri şi albicioase, iar venele păreau că se usucă sub piele, era un chip fără chip, peste care doar lumina mai dădea să cadă. Lumina era mierea ce coboară încet pe fundul unui pahar cu apă caldă. Cutele din palmă i se strânseseră precum pliurile unui burduf, liniile nu mai spuneau nimic, nici măcar soarelui sau umbrelor. I-ar fi plăcut să mai îmbrace cel puţin o dată hainele uscate în soare. Alice s-a ghemuit sub chiuvetă, sprijinindu-şi picioarele de cadă. Apa curgea odată cu micile organisme, cada se umplea în căldură, ca un ochi rece peste care trece firicelul unei raze, iar Alice nu ierta nimic, de unde era, înghesuită sub fabrica din baie, nicio mişcare, niciun sunet oricât de binefăcător urechii ar fi fost. După uşă îi atârna paltonul precum o piele pe care o lepădase, în buzunarul stâng stătea hârtia, ce părea că-şi mărise volumul, albul îi devenise mai intens, iar îndoitura de la mijloc era strânsoarea din pieptul lui Alice. Ea respira prin strânsoare, mânca şi bea, bătăile inimii treceau numai prin nodul din piept. Buzunarul paltonului a foşnit în fierul balamalelor, Alice s-a ridicat şi a dat jos paltonul, apoi a început să-l joace-n picioare, ca şi când s-ar fi urcat pe burta unui om. Fâşâitul hârtiei a pornit din tălpile ei, i-a umblat prin tot corpul, după care s-a oprit pentru câteva clipe în urechi. De acolo, s-a întors în tălpi şi a rămas ca o durere chiaună. S-a oprit, ostenită, şi a început să gâfâie. În negrul ochilor ei lumina nu a mai avut loc.

S-au auzit două bătăi scurte în uşă.
Cada deja se umpluse. Alice a închis robinetul şi a aşteptat a treia bătaie, ce nu a mai venit. S-a dus la uşă, ca şi când şi-ar fi târât propriul corp, unul sfoiegit, dar totuşi greu, şi s-a uitat pe vizor: capul lui Boris era coborât, era trestia slabă, şi-a spus Alice. I-a deschis uşa şi nimeni nu a spus nimic, amândoi şi-au coborât capetele. Când ea şi l-a ridicat pentru câteva momente, şi-a ferit faţa, căci a fost pe punctul de a izbucni in lacrimi. Boris s-a aşezat pe pat, iar Alice a intrat în baie, nu înainte să stingă lumina, precum un animal ce se retrage în întuneric pentru a-şi alăpta puiul. S-a uitat la mâini, la picioare, abia dacă le mai simţea. A ştiut, în schimb, că apa le micşora. S-a gândit la Boris ca la o prezenţă străină, ce zăcea tăcut pe patul ei. Şi ar fi vrut să-şi muşte din braţe, din picioare şi din capătul de pat pe care stătea Boris, dar în apă trebuia să se comporte ca o apă, ar fi vrut să le spună tuturor că boala este puiul ei.

Mâinile lui Boris se întâlneau unde vederea se îngusta, iar oasele i se infigeau tot mai adânc în saltea, ca şi când patul ar fi fost o dună de nisip ce se prăbuşea sub propria greutate. Pentru o clipă a fost mândru, nu-i mai păsa de nimic, nu mai auzea nici măcar zumzăitul ceasului. Aproape că i-a venit să spună: aşa ar trebui să fie viaţa, surdă măcar de o ureche. Alice stătea pe o parte, nu voia să lase durerea să i se mişte prin tot corpul, doar apa se mişca uşor după ce îşi ridica mâna pentru a şi-o dezmorţi. Un lemn care se rupe, a gândit ea, iar aşchiile îi săreau din carne. Cineva a ascultat cu tâmpla teroarea bătăilor inimii. Pumnul era culcuşul în care se strângeau. Pereţii au tăcut precum nişte oameni liniştiţi până au împrumutat din teroarea bătăilor inimii. Căpşorul aproape chel al lui Alice părea o mână uriaşă ce oprea din lumina de spital, iar neoanele pâlpâiau în albul lor bolnav. Boris s-a ridicat de pe pat, în vreme ce plămânii i s-au umplut de aer. A deschis uşa la baie şi, preţ de câteva secunde, s-a holbat la Alice. Era la fel de vie ca un soldat rămas singur pe frontul duşmanului, ca un animal cu picioarele rupte ce-şi aşteaptă prădătorul. Apoi, a atins-o pe cap şi pielea i s-a înduioşat. În schimb, rola de sârmă s-a înfiorat sub atingerea lui, parcă aştepta să fie înşirată printre degete. Boris s-a oprit iarăşi, holbându-se la crăpăturile faianţei. O să plec, a spus el, iar plăcile de faianţă au început să arate că se îndepărtează şi mai mult. Oricum, vine tata, i-a răspuns Alice. A rămas o singură siluetă ghemuită în apă, după ce umbra distorsionată a lui Boris a trecut. Ar fi putut fi umbra unui corp cu capul aplecat, a unui copac cu trunchiul rupt de la mijloc ori a unei pungi rupte, ce zboară, necontenită, deasupra întregii lumi.

De dimineaţă, vrăbiile au asmuţit câinii, pe când draperiile fluturau în vântul ce ar fi trebuit să vină spre lăsarea serii. Fereastra deschisă s-a izbit de perete, când, în sfârşit, strânsoarea pieptului şi-a eliberat nodul. De-atunci, doar pământul a mai ştiut când s-a întors viaţa.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: